Cultul mortilor.

Cultul mortilor.

Cele mai numeroase dovezi de existenta a vietii religioase in paleoliticul superior sunt in legatura cu un intens cult al mortilor. Inca de la primele schelete intregi care s-au descoperit, s-a constatat ca mortii nu fusesera parasiti sau aruncati la intamplare, ci asezati in gropi artificiale de anumite forme si marimi. Mormintele erau individuale cel mai adesea, dar si duble, triple (tata, mama,copilul) sau chiar colective. Cadavrele, mai ales cele ale barbatilor, au fost gasite impodobite cu tot felul de ornamente. Aceste ornamente si unelte de tot felul gasite in morminte sunt indicii sigure pentru existenta ideii de nemurire. Privirea cadavrelor era indreptata spre locul unde se credea ca este locuinta mortilor si anume, cel mai adesea, spre locul unde apune soarele si spre miazanoapte. Pozitiile scheletelor din mormintele paleoliticului superior prezinta si ele un deosebit interes. Aceste pozitii nu par nici ele sa fie intimplatoare, deoarece ele se repeta si sunt adesea nefiresti sau de-a dreptul ciudate. In general, scheletele paleolitice au foat gasite culcate pe spate sau pe partea dreapta, cu capul usor inclinat pe umarul stang. Deosebit de ciudata este asa-numita pozitie “chircita” sau “pe vine”. Potrivit unor cercetatori, aceasta pozitie, asemanatoare cu a copilului in pantecele mamei sale, ar insemna credinta intr-o renastere in alta viata sau ar imita, pur si simplu, pozitia omului adormit, moartea fiind conceputa ca un somn adanc. O alta explicatie este aceea ca oamenii din epoca pietrei isi indoiau si isi legau cat mai strans mortii pentru a-i face inofensivi fata de cei vii, pentru a-i impiedica sa revina printre oameni.Si obiceiul inmormantarii cu ocru rosu, care se intalneste in diferite epoci ale preistoriei, dar mai ales în paleoliticul superior, este cu siguranță în legatura cu ideea de nemurire. Este vorba de numeroasele cazuri in care scheletele au fost gasite vopsite cu ocru roșu. Se presupune ca fiecare menhir ar fi intruchipat, simbolic, sufletul unui decedat, si ca, de fiecare data cand se mai stingea din viata cineva, se mai adauga un stalp urias de piatra. Nu se stie insa de ce, in multe locuri, menhirele aliniate sunt din din ce in ce mai mici. Mai mult, coincidenta sau nu, fiecare menhir corespunde unei anume pozitii a Soarelui. Astfel ca omenirea, din cele mai vechi timpuri, a avut credința existenței spiritului și supraviețuirii lui după ce părăsește corpul fizic in tara de dincolo de soare. Din această cauză, despărțirea de cei care părăseau această lume materială era și este și astăzi însoțită de unele ritualuri specifice religiei fiecărei civilizații. Egipteni, babilonieni, persani, chinezi Egiptenii antici considerau că omul este compus din corpul material, sufletul invizibil, imaterial și așa-numitul Ka, un fel de fantomă vizibilă care are forma omului, dar este nepalpabilă. Acest Ka îl însoțește pe om întreaga viață, iar după moartea acestuia supraviețuiește, fiind interesat în continuare de trupul și sufletul său.

Din această cauză mormintele egiptene aveau aspectul unor adevărate locuințe amenajate cu cele necesare vieții, în care depuneau corpul conservat prin îmbălsămare pentru a rămâne indestructibil. Dacă mumia s-ar fi distrus, în cel mai rău caz, s-ar fi depus în mormânt o statuie a mortului executată din piatră, lemn sau teracotă, ce ar fi reprezentat o garanție că viața celui decedat va continua. Mumia era pregătită cu grijă, pentru ca sufletul să poată reintra în ea. Pregătirea ei începe cu extragerea creierului și a viscerelor, care erau impregnate cu parfumuri și păstrate în patru urne (pentru ficat, intestine, plămâni și inimă). În locul inimii se punea un scarabeu (ce simboliza reînnoirea) din argilă sau piatră dură, ce avea pe el gravată o formulă magică. Aceasta l-ar fi ajutat pe cel decedat în fața tribunalului instituit de zeul Osiris. Corpul era acoperit cu rășini și arome (smirnă, tămâie, scorțișoară) și era ținut 70 de zile într-o soluție de carbonat de sodiu, ca apoi să fie înfășurat în mai multe fâșii de pânză de in îmbibate în clei aromat. Mumia se introducea într-un sicriu din lemn cu forma trupului, pictat la exterior cu portretul defunctului. Lângă sicriu se așezau obiecte de uz casnic, mâncare și o serie de figurine din argilă sau lemn, ce reproduceau chipurile celor apropiați (rude, servitori, sclavi, etc.) de compania cărora avea nevoie defunctul în viața sa viitoare. Cultul morților mai includea ofrande și ceremonii.

Babilonienii aveau și ei credința într-o viață de dincolo de mormânt. Și aceștia îngropau lângă mort obiectele sale personale. Dacă înmormântarea nu s-ar fi făcut cu întregul ritual, se credea că spiritul mortului se va desprinde de trup ca un fel de umbră și va tulbura viața celor vii, rătăcind fără odihnă. La babilonieni se întâlnește, pentru prima dată în istorie, ideea că durerea fizică și suferința morală sunt consecințele păcatului.Persanii considerau că judecata, ce va încheia ciclul existenței universale, va pedepsi ori va răsplăti pe om după faptele sale. Știind că cele mai mari păcate se fac cu gândul, vorba și fapta, ei povățuiau oamenii să aibă „cugetări bune, cuvinte bune și fapte bune”. Ei considerau că omul are trei virtuți principale: pietatea, cinstea și spiritul de dreptate în vorbă și faptă. Datoria lui este să transforme dușmanul în prieten, omul rău în unul bun și drept, iar ignorantul în instruit. După decesul corpului, sufletul se află în preajma trupului timp de trei zile, după care este purtat de vânt în fața a trei judecători. După judecată, sufletul va trece pe „puntea alegerii” către „Lăcașul Cântărilor” sau „Lăcașul Suferinței” pe veci. Păcătoșii care au făcut și fapte bune vor rămâne într-un purgatoriu timp de 12.000 de ani.

Chinezii își înhumau morții în locuri alese de magi ghicitori. Concepția lor din antichitate era că un stăpân suprem recompensează sau pedepsește după cuviință. Despre suflet se credea că are un dublu aspect, unul vegetativ, care rămâne atașat de corp și după moarte, și altul aerian, care după părăsirea corpului va merge fie alături de Stăpânitorul Suprem,în Împărăția „Fântânilor Galbene”. Cel vegetativ se considera că trebuie alimentat cu ofrande aduse celui dispărut, astfel se va transforma în strigoi și va produce mult rău celor rămași în viață.

Civilizația cretană credea în viața de după moarte „trăită” într-o lume plină de frumusețe și bucurie. Și ei aduceau morților onoruri, îmbunându-i ca mai târziu să nu cumva să le facă rău ca spirite rele. La ei, îngroparea se făcea în interiorul casei sau lângă aceasta ori în peșteri. Morții unui clan erau îngropați într-un mormânt comun. Pentru a-și continua viața dincolo de moarte, celor dispăruți li se puneau de gât sigiliul personal și alături hrana, băuturi, veșminte de in, bijuterii, vase, opaițe și statuete ce reprezentau soțiile acestora. Și toate acestea erau făcute pentru, spuneau ei, lungul drum spre Insula Fericiților. Pentru a ajunge acolo, în mormânt se mai așeza și o barcă, pentru a se putea deplasa până la această insulă. La înmormântare erau bocitoare care jeleau mortul, după care avea loc prânzul funerar desfășurat într-o atmosferă cu fum de tămâie.

Grecii antici aveau, de asemenea, credința vieții după moarte. Ei considerau că sufletul mortului este purtat de un luntraș, Charon, peste râul morților Styx. Îmbrăcat în veșminte albe, cu o cunună de flori pe cap și cu o monedă în gură pentru a-l plăti pe Charon, mortului i se mai punea o turtă de miere pentru a-l domoli pe Cerber, câinele monstru care păzea palatul zeilor Hades și Persefona. Timp de două zile, mortul era jelit de rude și prieteni care, în semn de doliu, își tăiau părul, se loveau cu pumnii în piept și își zgâriau obrajii. Bocitoarele îl jeleau, înmormântarea făcându-se noaptea, departe de razele Soarelui. Peste mort se turnau vin și untdelemn, iar pe mormânt se plantau pomi pentru ca sufletul să se odihnească,soția defunctului îi închidea pleoapele, corpul neînsuflețit era îmbrăcat cu veșmintele cele mai bune și era stropit cu arome plăcute. Peste mort erau depuse apoi coroane de flori și crengi verzi. Carul mortuar era însoțit de muzicanți, bocitoare, rude și prieteni. În funcție de dorința defunctului sau de obiceiurile familiei, acesta era înmormântat sau incinerat. Mormântul era fie în formă de puț adânc, de groapă sau de cameră în cavou, fie săpat în stâncă sau clădit. Dacă se practica incinerarea, aceasta se făcea pe rug împreună cu obiectele preferate în viață de cel decedat. Focul era stins apoi cu apă sau cu vin, iar cenușa era strânsă într-o urnă, fiind apoi depusă în puțul funerar, în groapă sau în cavou. Urnele, făcute din lut ars, aveau capacul ce copia figura mortului. Dacă defunctul nu era incinerat, el era depus pe un pat, pe o bancă sau într-un sicriu alături de el fiind așezate diferite obiecte de uz pentru viața de dincolo. După înmormântare, se desfășura ospățul funerar în apropierea mormântului, căci exista credința că la el lua parte și defunctul. Sarcofagele erau executate din argilă sau marmură, având sculptate pe capac figura defunctului, cu corpul în mărime naturală, fie pe jumătate culcat, fie pe jumătate ridicat, sprijinit pe cotul stâng sau împreună cu soția sa.

La romani muribundul era așezat pe pământ, iar un membru al familiei îl săruta pe gură când își dădea ultima suflare, după care cei din casă îi strigau numele. Apoi corpul neînsuflețit era spălat, uns cu mirodenii, sub limbă i se punea o monedă potrivit obiceiului grecilor și era depus pe un pat funebru înconjurat de făclii care ardeau. Corpul acoperit de flori și coroane era expus timp de două-trei zile. Cei săraci erau înmormântați însă în noaptea ce urma. Cortegiul, în cazul celor avuți, era însoțit de cântăreți la flaut, corn și trompetă, purtători de făclii, bocitoare și un grup de mimi, care dansau și făceau glume, pe seama mortului, raportate la viața pe care o dusese.

Va urma, cultul mortilor la stramosii nostri geto-daci…

Cultul mortilor,Preoti Convertiti, Reforma Spirituala, Biserica Ortodoxa Reformata,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *