Cultul sfintilor

In 600, cultul sfinţilor e decretat ca regulă de credinţă.
Observaţii: Prin această hotărîre s-a eliminat dreptul adunărilor locale de
a accepta sau nu această adăugare la învăţătura şi închinarea creştină autentică.
Bisericile locale au fost obligate să adopte cultul sfinţilor ca regulă de
credinţă. Cine nu accepta această hotărîre era categorisit ca fiind, în cel mai
bun caz, eretic, dacă nu chiar păgîn. Culmea ridicolului tocmai aici este!
Cultul sfinţilor, al moaştelor, închinarea la icoane sau statui sunt expresia
celui mai pur păgînism, dar în situaţia dată, creştinii care nu acceptau aceste
păgînisme erau consideraţi ei înşişi păgîni! Prin adoptarea acestor practici
şi învăţături, Tradiţia bisericească şi-a permis să ia din închinarea datorată
Dumnezeului Creator şi să o „împartă” unor sfinţi, născuţi tot de Tradiţie,
sub masca pe care o dă inocenţa unor cuvinte: „cinstire”pentru sfinţi, „venerare
“pentru Fecioara Măria şi „ închinare” pentru Dumnezeu* Teoretic,
se poate face această distincţie, dar practic ca nu există. Cînd îi cinstim ne şi
rugăm lor să mijlocească pentru noi, şi cînd ne rugăm, lor, pentru mijlocire,
îi şi cinstim lăudînd faptele şi sfinţenia lor. Toată această cinstire se mai
numeşte şi închinare.** Cînd ai termeni cu multiple semnificaţii pe care îi
foloseşti zilnic, dar pentru a înţelege semnificaţia fiecăruia în parte este
nevoie de explicaţii, lucrurile nu sunt în regulă. Teologic, poate exista această distincţie între cinstire, venerare şi închinare, dar la nivelul omului de rînd
această distincţie nu există, de vreme ce într-o carte de învăţătură elementară
se spune astfel: Toată această cinstire se mai numeşte şi închinare. Explicaţiile
şi justificările sunt inutile. Astfel, Tradiţia bisericească a luat dreptul
omului de a merge direct la Dumnezeu prin Cristos, aşezînd între om şi
Dumnezeu o pleiadă întreagă de sfinţi, dorind să arate în felul acesta „utilitatea”
clerului, deoarece numai prin intermediul lor se poate ajunge la Dumnezeu.

Ce spune Biblia: Cuvîntul „sfînt” include ideea de curăţare a păcatului,
dar nu înseamnă strict numai fără păcat, aşa cum se ştie la noi, ci înseamnă
ales sau pus deopart e de Dumnezeu, separa t de păcat. Potrivit cu învăţătura
Bibliei, sfinţi sunt numiţi oamenii care L-au primit pe Isus Cristos ca
Domn şi Salvator. Oamenii sunt sfinţiţi prin Cuvîntul lui Dumnezeu: Tată,
sfînţeşte-iprin adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul (Ioan 17:17), în
Cristos, şi nici într-un caz prin canonizarea făcută de vreun sinod bisericesc.
In Cristos, oamenii sunt sfinţiţi, pentru că în El sunt curăţaţi dc păcate, şi tot
în El oamenii sunt chemaţi să se sfinţească, adică să se păstreze aleşi şi curaţi
prin felul lor de viaţă. Către cei ce au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi
să fie sfinţi (l.Corinteni 1:2). Deci, vouă tuturor… chemaţi să fiţi
sfinţi (Romani 1:7). Sfinţirea este făcută de către Duhul Sfînt şi duce la ascultarea
dc Cristos, precum şi la pocăinţa şi mărturisirea zilnică înaintea Lui.
Prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sîngele lui
Isus Cristos (1.Petru 1:2). Prin urmare, potrivit Bibliei, sfinţii nu sunt morţii,
ci sunt credincioşii vii aflaţi în Cristos, aşa cum am arătat mai sus. Să mai
privim cîteva versete, dintre multe altele, care confirmă lucrul acesta: Ajutaţi
pe sfinţi cînd sunt în nevoie (Romani 12:13); spuneţi sănătate lui Filolog…
şi tuturor sfinţilor care suni împreună cu ci (Romani 16:15); cît
priveşte strîngerea de ajutoare pentru sfinţi (1 .Corinteni 16: J). Este clar că
atunci cînd Biblia vorbeşte despre sfinţi se referă Ia credincioşii vii, nu la cei
morţi. Cum să transmiţi salutări unui mort sau să siringi ajutoare pentru ei?
După cum am amintit mai înainte, ca urmare a miilor de creştini martirizaţi
din cauza credinţei lor, dar şi pe fondul depărtării de învăţătura apostolilor,
la mormînt au început să se facă primele rugăciuni prin intermediul
martirilor, proclamaţi „sfinţi” începînd cu această perioadă. Biblia nu pomeneşte
despre aşa ceva, ci dimpotrivă, ne dă cîteva exemple categorice care
indică în modul cel mai elocvent contrariul. Mai mult decît atît, este vorba
de înşişi apostolii Domnului, nu despre alţi sfinţi declaraţi mai tîrziu.
Sutaşul Cornelm a dorit să se închine lui Petru, dar a fost categoric oprit
de acesta. Cînd era să intre Petru, Corneliu, care-i ieşise înainte, s-a aruncat
la picioarele lui şi i s-d închinat Dar Petru l-a ridicat şi a zis: Scoală-te,
şi eu sunt om (Fapte 10:25-26). Apostolul Pavel împreună cu Barnaba
s-au simţit deosebit de ofensaţi atunci cînd, datorită vindecării unui olog din

naştere, preoţii păgîni şi cetăţenii din Listra au dorit să li se închine cu jertfa,
ca şi cînd vindecarea s-ar fi făcut prin ei înşişi şi nu Dumnezeu ar fi făcut-o:
Apostolii Barnaba şi Pavel, cînd au auzit lucrul acesta, şi-au rupt hainele,
au sărit în mijlocul norodului şi au strigat: Oamenilor, de ce faceţi
lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem
o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul
cel viu, care a făcut cerul, pămîntul şi marea, şi tot ce este în ele (Fapte
14:14-15).
în ceea ce-1 priveşte pe apostolul Pavel, pentru a justifica închinarea adusă
sfinţilor, învăţătura ortodoxă* dă o interpretare bizară întîmplării în care
gardianul închisorii din Filipi, după cutremur, crczînd că Pavel şi Sila au
fugit, a vrut să se sinucidă de frica superiorilor săi, dar cînd apostolul l-a strigat,
acesta a cerut o lumină, a sărit înăuntru şi, tremurînd de frică, s-a
aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila (Fapte 16:29). Potrivit interpretării
ortodoxe, această aruncare la picioarele apostolilor este socotită ca
fiind închinare, deşi este cît se poate de clar că gestul nu avea nici cea mai
mică conotaţie religioasă. Ca dovadă, textul spune mai departe că gardianul
a dorit să ştie cum poate fi mîntuit. Este o interpretare tendenţioasă, de
vreme ce există texte care arată într-un mod categoric că apostolul Pavel nu
a permis nimănui să i se închine. A spune că această aruncare Ia picioare a
fost închinare este o lipsă de bun-simţ.
Un alt exemplu elocvent este acela al apostolului Ioan care, din cauza
strălucirii şi măreţiei revelaţiilor care i-au fost date, a vrut să se închine înaintea
îngerului. Reacţia acestuia, ca şi în celelalte exemple, nu mai necesită
nici un comentariu. .Ş7 m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui,
dar el mi-a zis: Fereşte-te să faci una ca aceasta.’ Eu sunt un slujitor împreună
cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu
în chină-tel Căci mărturia lui Isus este duhulproorociei (Apocalipsa
19:10). De ce aceşti oameni mari ai lui Dumnezeu nu au acceptat închinarea
care li s-a adus (chiar dacă o numim venerare, pentru a putea spune că
închinarea este numai pentru Dumnezeu), dacă era un lucru primit de Dumnezeu?
Totuşi, Dumnezeu este categoric cînd spune că omul nu are voie să
se închine nimănui în afară de Ei. Am arătat deja că Sfînta Scriptură spune
însă că între Dumnezeu şi om nu există nici un alt mediator în afara lui Cristos:
Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur [mediator] între
Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos (1.Timotei 2:5). Interpunerea între
Dumnezeu şi om a sfinţilor are una dintre cele mai grave consecinţe, deoarece
îl îndepărtează pe omul păcătos de harul lui Dumnezeu care aduce mîntuirea.

Cu toate că se caută cei mai ingenioşi termeni pentru a explica închinarea
la sfinţi, totdeauna există o contradicţie evidentă între aceasta şi învăţăturaCuvîntului Iui Dumnezeu, care spune cît se poate de clar: Eu sunt Domnul,
acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea
idolilor (Isaia 42:8). Prin idoli se înţeleg nu numai imagini la care să te închini,
cum sunt icoane sau statui, ci şi moaşte sau orice alt lucru sfinţit care
atrage închinare, venerare sau cinstire din partea omului.
în acelaşi context trebuie să amintesc un alt element deosebit de important
şi edificator (dacă mai era nevoie) în ceea ce priveşte păgînizarea creş­
tinismului şi transformarea Bisericii într-o unealtă care să servească numai
poziţiei şi interesului slujitorilor bisericeşti.
Tradiţia bisericească a introdus sărbători în cinstea sfinţilor. Am văzut
deja cît de uşor s-au adoptat obiceiuri păgîne în practica credinţei creştine,
aceasta fiind „interpretarea şi actualizarea” despre care se vorbeşte. Eliade
vorbeşte despre integrarea într-un scenariu creştin a numeroase tradiţii arhaice
precreştine, în special de la sfîrşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul
Mediu timpuriu cînd se observă… transformarea anumitor zei sau eroi mitologici
în sfinţi creştini. *
Exemplul dat de el este mai mult decît elocvent în contextul în care înainte
de creştinism fiecare popor îşi avea zeii şi eroii săi care, deşi se numeau
diferit, aveau aceleaşi atribuţii în viaţa cotidiană a popoarelor respective:
nenumăraţii eroi şi zei omorîtori de dragoni, din Grecia pînă în Irlanda şi
din Portugalia pînă în Ural, devin cu toţii acelaşi sfint: Sfîntul Gheorghe.**
In ce ne priveşte pe noi şi spaţiul nostru geografic, legenda Cavalerului trac
a fost transformată în sărbătoarea Sfîntului Gheorghe, transferîndu-se astfel
legenda păgînă în creştinism. în acest mod, legenda potrivit căreia cavalerul
trac, erou legendar din basm, salvează o tînără fecioară hărăzită unui balaur
monstruos, este „încreştinată”, iar în locul cavalerului trac e aşezat Sfîntul
Gheorghe.
Sărbătoarea Sînzienelor este o datină de străveche provenienţă autohtonă,
al cărui nume dac s-a pierdui, însă s-a păstrat cel daco-romcm de Sînziene
[sau Drăgaicele, numele slav al sărbătorii]… Sînzienele sau Drăgaicele
wtt mffl de yeşţgjg care amintesc riturile protecţiei şi fecundităţii agrare
ale zeiţei Ceres.*** Totuşi, acest nume are o semnificaţie mai adîncă, deoarece
Vulcănescu recunoaşte că vechiul nume de Sînziana, pe care datina îl
poartă, este de asemeni o denumire latină a Sandei Diana [sublinierea
mea].*** * Dar aici avem o problemă foarte serioasă. Zeiţa Diana are nenumărate
„atribuţii”: ocrotirea vînătorii, a pădurii, este zeiţa luminii şi a lunii,
dar ea este şi zeiţa fertilităţii umane, fiind întruchipată printr-o statuie a unei
femei cu zeci de sîni. Dilema ia proporţii, dacă luăm în caicul faptul că ea
fost numită „regina” sau „împărăteasa cerului” înainte ca acest titlu să-i fie atribuit Măriei de către tradiţia patristică.
Sfîntul IIie este sărbătoarea născută, după opinia majorităţii, prin „încreş­
tinarea” sărbătorii închinate zeului focului din mitologia traco-dacă, după
alţii a zeilor furtunii. Dacă n-ar fi aşa, profetul IIie nu ar fi singurul personaj
al Vechiului Testament adoptat în închinarea Bisericii creştine tradiţionale.
Relatarea biblică a evenimentelor de pe Muntele Cârmei, 1 .Regi 18:
16-40, precum şi cea despre carul de foc în care a fost înălţat la cer profetul,
2.Regi 2:11, au permis asocierea lui Ilie cu sărbătoarea închinată zeului focului.
Cum de nu avem sărbători creştine în cinstea lui Moise, Avraam sau
Enoh, ori a altor credincioşi din Vechiul Testament? Deoarece nu li s-a găsit
un corespondent pe măsură. Exemplele ar putea continua… în sfîrşit, nenumăratele
forme şi variante ale moştenirii păgîne au fost articulate într-un
acelaşi corpus mitico-ritual superficial creştinat* Din orice unghi am privi
această problemă şi cu tot respectul pentru înaintaşii noştri, trebuie să amintesc
că mitologia este păgînism!
Nu pot să închei acest subiect fără a arăta un citat care este de-a dreptul
şocant prin ceea. ce pretinde. Spre ştiinţă: Cine mai prăznuieşie şi alte sărbători
păgîneşii precum: Foca, Paliile, Filipii, Joile verzi şi altele – care se
lin de popor, cade sub osînda şi blestemul Bisericii.** Două lucruri sunt şocante
în această afirmaţie: Primul este dat de faptul că multe dintre sărbătorile
arătate în cartea respectivă, cîteva dintre ele amintite mai sus, sunt
păgîne, dar au fost „încreştinate”, în vreme ce altele nu. Al doilea lucru surprinzător
sunt cuvintele: cade sub osînda şi blestemul Bisericii. Expresia în
sine este una păgînă, deoarece adevărata Biserică a lui Cristos nu poate
blestema, menirea ei este de a binecuvînta. Mîntuitorul spune: Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, b’mecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă
urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Matei 5:44).
De fapt, diferenţa dintre ce spune Cartea de rugăciuni pentru tot creştinul,
tipărită cu binecuvîntarea patriarhului de atunci, şi ceea ce spune Mîntuitorul
se păstrează şi cînd este vorba de creştinismul tradiţional şi cel apostolic.

Cultul sfintilor,Reforma Spirituala, Preoti Convertiti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *