Icoane şi statui

Asemenea moaştelor, apariţia în creştinism a reprezentărilor
grafice şi a imaginilor indiferent de natura lor: picturi, icoane şi statui
a fost expresia procesului de păgînizare continuă a Bisericii creştine. Picturile,
icoanele şi statuile au generat timp de cîteva secole nenumărate dezbateri,
controverse şi chiar acţiuni violente, ca să nu spunem adevărate războaie
locale soldate cu morţi, răniţi şi biserici arse.

Natura este creată de Dumnezeu şi are nenumărate imagini care îl inspiră
deseori pe om, îl face să mediteze la aspecte din viaţa lui sau chiar să-şi pună
întrebări legate de existenţa lui efemeră, plecînd de la imaginea naturii. Tot
natura îi inspiră şi imaginaţia, indiferent de aspectul sau domeniu! de referinţă,
dar totul este creaţia lui Dumnezeu. De aceea, El spune încă de !a începuturile
revelaţiei Sale pentru om: Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în
ziua cînd v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu
luare-aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă
faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om
sau chipul vreunei femei (Deuteronom 4:15-16). înainte de orice alt element
şi de repetarea Legii, înainte de a intra în Ţara Promisă, Dumnezeu
trage acest semnal de alarmă, deoarece popoarele care locuiau Canaanul
foloseau picturi şi statui în închinarea lor. Erau tot felul de imagini inspirate
din natura creată de Dumnezeu. De aceea, El spune: Fiindcă n-aţi văzut nici
un chip în ziua cînd v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, pentru că
israeliţii nu au văzut nici o imagine a iui Dumnezeu, nu le era permisă crearea
vreuneia. Altfel spus, Dumnezeu le spune: „Nu vă lăsaţi imaginaţia să
lucreze în ceea ce înseamnă închinare! Nu vă lăsaţi tîrîţi în a face imagini
pictate şi a vă închina la ele!” Dumnezeu spune că aceasta este o urîciune,
iar cuvintele vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu
cumva să vă stricaţi sunt suficient de clare şi de categorice. Dumnezeu, care
nu Se schimbă niciodată şi nu-Şi schimbă cuvîntul, numeşte om stricat pe
acela care acceptă imagini pentru închinare! Această frază este suficient de
clară ca să nu mai necesite alte explicaţii. Paradoxal, în societatea noastră
românească, este numit stricat un om care respectă ce spune Dumnezeu în
Cuvîntul Său! Şi tot paradoxal, creştinismul tradiţional acuză creştinismul
evanghelic de deviere de la credinţa dreaptă, dar niciodată nu se specifică
care este punctul de referinţă faţă de care au deviat aceste culte evanghelice!
Fără o altă explicaţie, ştim însă că este vorba de Tradiţia bisericească.
închinătorii la icoane şi statui, precum şi cei care folosesc picturi, spun că
nu se închină materialelor, ci persoanelor. Să privim o interpretare argumentată
a celei de-a doua porunci din Decalog, care spune: Să nu-ţi faci chip
cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe
pămînt sau în apele mai de jos decît pămîntul. Să nu te închini înaintea
lor şi să nu le slujeşti; căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău (Exod 20:4-
5). Explicaţia luată din învăţătura de credinţă creştină ortodoxă este urmă­
toarea: Porunca a doua învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli,
adică la lucruri făcute de mîini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu,
pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte
adică idolatria [sublinierea mea]. * (!) Potrivit acestei explicaţii, se recunoaşte
că închinarea la orice lucru făcut de mîna omului, sau la alte creaţii
ale lui Dumnezeu este idolatrie. Dar picturile şi icoanele cine le creează?
Cartea pune apoi o întrebare: Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii
calcă în vreun chip porunca aceasta? Răspunsul dat mai departe contrazice
explicaţia dată poruncii: Nu, căci – precum s-a arătat – creştinii nu se închină
materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn,
ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu
opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale.
Textul Sfintei Scripturi interzice orice fel de reprezentare a lucrurilor
care sunt sus în ceruri sau jos pe pămînt sau în apele mai de jos decît
pămantul… sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau
chinul vreunei femei… Ce explicaţie s-ar putea da folosirii picturilor, icoanelor
sau statuilor, de vreme ce Dumnezeu Se exprimă atît de categoric?
In zbuciumata istorie a israelitilor găsim un moment care ne arată că
Dumnezeu nu glumeşte cu acest lucru. Inainte de căderea Ierusalimului din
anul 586 î.Cr., în jurul anului 591 î.Cr. profetul Ezechiel prevesteşte căderea
Ierusalimului, şi unul dintre motivele acestei căderi este relatat de profet la
capitolul 8, şi anume existenţa unei statui care înfăţişa un om, dar şi existenţa
unei încăperi în Templul de la Ierusalim pe ai cărei pereţi erau pictate
tot felul de chipuri şi imagini. Iată ce spune textul biblic: Fiul omului, ia
ridică ochii spre miazănoapte! Am ridicat ochii spre miazănoapte; iată că
idolul acesta al geloziei era la miazănoapte de poarta altarului, la intrare,..
Vezi tu marile urîciuni pe care le săvîrşeşte aici casa lui Israel, ca să Mă
depărteze de Sfîntul Meu locaş? Dar vei mai vedea şi alte urîciuni şi mai
mari!… Am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri de tîritoare
şi de dobitoace urîcioase, şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe
perete de jur împrejur. Inaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni
din bătrînii casei lui Israel… fiecare din ei avea o cădelniţă în mînă şi se
înălţa un nor gros de tămîie. Şi El mi-a zis: Fiul omului, vezi ce fac în
întuneric bătrînii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri?
(Ezechiel 8:5,7,10-12). După căderea Ierusalimului, distrugerea regatului
Iudei şi deportarea în Babilon a evreilor, niciodată în istoria poporului israelit
nu au mai existat chipuri sau imagini în închinare, în afara celor date de
Dumnezeu pentru zidirea Templului.
In primele secole ale creştinismului, Biserica nu a avut nici un fel de imagine
folosită în manifestarea credinţei creştine sau în practica închinării. Biserica
apostolică nu a acceptat imagini religioase în închinare, indiferent
care ar fi acestea: picturi, icoane sau statui. Eliade scrie în istoria sa: Urmînd
interzicerea din Decalog, creştinii din primele două secole nu şi-au făurit
imagini. In Răsărit, interdicţia este ignorată încă din secolul al IlI-lea. în
secolele IVşi V au luat un mare avînt, devenind mai tîrziu obiecte de devoţiune
şi de cult.* Paradoxul Răsăritului, în acest sens, este cu atît mai mare,cu cît ortodoxia împrumută şi păstrează în proporţie de 70-75% ritualul
iudaic în închinarea creştină, dar, după cum am văzut în iudaism, religia
poporului evreu în sînul căruia s-a dezvoltat. La început Biserica creştină interzicea
cu desăvîrşire orice imagine religioasă: icoană, pictură sau statuie!!
In ciuda tuturor împotrivirilor, în anul 786 sinodul hotărăşte folosirea lor ca
parte integrantă a credinţei creştine ortodoxe, dar interzice statuile, iar pentru
ca paradoxul să fie deplin, Apusul (catolicismul) interzice icoanele, dar
acceptă statuile!!
Revenind la tema discuţiei noastre, dacă Biserica apostolilor nu a folosit
picturi, şi ea este modelul Bisericii creştine, nu cred că era necesar ca sute
de ani mai tîrziu să se hotărască, de către al VH-lea sinod, în 786, că: Este
permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane* Cc fel de
Dumnezeu este acesta, dacă oamenii hotărăsc ce-I place sau nu? Nu cumva
o astfel de gîndire permite oamenilor să hotărască în locul Lui? Drept-credincioşii
au fost şi sunt ascultătorii şi împlinitorii Cuvîntului Său, nu aceia
care au căutat o cale de mijloc prin care să mulţumească mulţimile păgîne
„încreştinate” prin tot felul de metode străine creştinismului apostolic şi nici
cei care caută calea de a mulţumi pe toată lumea, mai puţin pe Dumnezeu.
Ar trebui să ne dea de gîndit acest lucru, dacă credem cu adevărat în existenţa
eternităţii, iar dacă aceasta şi mîntuirea sufletului depind de Dumnezeu
şi nu de oameni, ar fi bine să ne luăm măsurile necesare. Nu putem stărui
într-o minciună numai pentru că părinţii noştri au făcut la fel.
Se cuvine să mai rămînem puţin asupra explicaţiei la porunca a doua pe
care am redat-o mai sus. In această explicaţie există o frază care trebuie luată
în seamă, întrucît ea are importante conotaţii în viaţa religioasă a poporului
român: Porunca a doua învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli,
adică la lucruri făcute de rnîini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu,
pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte
adică idolatria…!! Potrivit acestei explicaţii, tot idolatrie este şi credinţa
că orice creaţie a lui Dumnezeu sau orice lucru făcut de inimi omului
(icoane) ar putea avea puteri dumnezeieşti. Dacă aşa stau lucrurile, avem
de-a face cu o problemă foarte gravă! Ţara noastră este plina de icoane făcă­
toare de minuni şi de icoane care plîng! Aproape fiecare mănăstire din ţara
noastră are o icoană făcătoare de minuni sau un izvor al tămăduirii. Multe
din aceste icoane sunt copii ale altor icoane făcătoare de minuni, iar minuni
în sine ar fi făcut numai originalul! Potrivit însă definiţiei de mai sus, închinarea
Ia lucrurile făcute de rnîini omeneşti considerate cu puteri dumnezeieşti
este idolatrie! Intrebaţi la diverse mănăstiri despre minunile săvîrşite
acolo sau în văzul altor oameni şi veţi constata că ceea ce stă în picioare este
numai „povestea”. De exemplu, la mănăstirea Brîncoveni există o icoană a Măriei „făcătoare” de minuni, dar potrivit mărturiei „maicii” care este ghid,
icoana este o copie a unei icoane făcătoare de minuni de undeva din Moldova.
Nu această icoană face minimi, deşi sunt destui pe care i-au lăsat durerile
„rugîndu-se la icoană”. Nu este aceasta manipulare religioasă?
In altă ordine de idei, dacă se venerează doar persoana, de ce vorbim de
„icoana făcătoare de minuni”? Cui i se atribuie puterea de a vindeca sau a
face minuni? Nu este în contradicţie cu porunca a doua? Dacă oamenii se
ating de moaştele cuiva şi sunt „vindecaţi” sau ocrotiţi, cui îi este atribuită
aceasta? Atribuirea puterilor miraculoase moaştelor sau icoanelor ştirbeşte
cinstea care trebuie dată lui Dumnezeu. Nu cumva oamenii se înşală? Nu
cumva este vorba de propagandă religioasă, ca să nu spunem escrocherie religioasă?
Cum am cataloga astfel de lucruri, dacă nu ar fi vorba de „feţe bisericeşti”,
ci de alte persoane, ca să nu spun alte grupări religioase? Dacă
este la mijloc puterea lui Dumnezeu, nu ar fi normal să dăm cinstirea cuvenită
lui Dumnezeu? Aici este de fapt marea problemă. Se caută tot felul de
scuze şi explicaţii pentru a nu se renunţa la această închinare idolatră. Chiar
dacă minunile ar avea Ioc, de vreme ce interdicţia lui Dumnezeu este atît de
categorică, ar trebui să dea serios de gîndit cine este în spatele „minunilor”,
deoarece Dumnezeu sigur nu este. Două lucruri nu poate face Dumnezeu: să
Se nege pe Sine şi să mintă.

Icoane şi statui,Reforma Spirituala,Preoti Convertiti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *