Isus,invierea si viata!

Isus,invierea si viata!

Fragment din scrisoarea antică a soției lui Ponțiu Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei ei, Fulvia Romelia.

,,Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei…

Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei…

Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea Unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.

Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.

Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!

Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: “Fetiţo, scoală-te!”

Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: “Mamă!”. La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, zicând: “Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?”. “Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a spus El. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

Isus,invierea si viata, Reforma Spirituala, Preoti Convertiti,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *