Moaşte, icoane şi sfinţi

In 550 sunt primele închinări oficializate la
moaşte, icoane şi statui.
Observaţii: Creşterea puterii episcopilor, delimitarea categorică a clerului
de ceilalţi creştini şi afluxul mare de păgîni „încreştinaţi” au generat
schimbări importante în închinarea creştinilor. Obişnuiţi cu reprezentările
grafice, picturi şi sculpturi, aceşti păgîni „încreştinaţi” doreau ca în noua lor
religie să aibă aceleaşi reprezentări. Ei nu ştiau că acest lucru este împotri
va voinţei şi naturii singurului Dumnezeu Adevărat, Creator şi Susţinător al
tuturor lucrurilor.
Folosirea imaginilor şi tablourilor în închinare a început să se răspîndească
mai rapid, pe măsură ce erau „încreştinaţi” mai mulţi barbari fără educaţie,
închinările la oseminte şi imagini erau practicate cu secole înainte de
ceea ce în creştinismul tradiţional se numeşte închinarea la moaşte, tablouri
(icoane) sau statui. Transformarea pomenirii martirilor în cultul morţilor şi
al sfinţilor a fost un rezultat „firesc”, dacă se are în vedere cum s-a păgînizat
şi transformat creştinismul apostolic în ritual şi formalism. Cultul morţilor a
fost „încreştinat” împreună cu cel al patronilor spirituali, dar să privim mai
îndeaproape sursa de inspiraţie a celor care au hotărît acest lucru, deoarece
este cert că sursa nu a fost Cuvîntul lui Dumnezeu. Biblia interzice aceasta.
-Moaştele.

Cultul moaştelor şi cel al patronilor spirituali nu sunt invenţii
ale creştinismului, ci practici păgîne adoptate pentru prima dată în creştinism
în secolul al IV-lea, Enciclopedia Catolică recunoaşte că venerarea
relicvelor este de fapt, într-o anumită măsură, un instinct primitiv asociat cu
multe sisteme religioase, în afară de cel al creştinismului* Pentru o mai bună
înţelegere a fenomenului va trebui să privim practica şi semnificaţia acestui
fenomen în antichitatea precreştină şi în special în Grecia.
în lipsa unei revelaţii a adevărului, popoarele şi-au dezvoltat propriile sisteme
religioase pe baza superstiţiilor şi a diverselor idei despre lume şi viaţă.
Mitologia greacă este creaţia populară a culturii greceşti transpusă în scris
de către învăţaţii acesteia şi are ca obiect diverse legende şi mituri populare
despre fiinţe supranaturale, zei sau eroi mitologici, şi despre implicarea lor
directă sau indirectă în viaţa şi cultura oamenilor. Se credea că zeii erau cei
care stăpîneau fenomenele naturii, diverse activităţi şi aspecte ale vieţii, şi
tot ei, potrivit acestor credinţe false, hotărau şi influenţau destinul oamenilor
atunci cînd aceştia se intersectau cu atribuţiile specifice ale fiecăruia. Existau
tot atîtea zeităţi cîte bresle sau domenii mai importante ale vieţii existau.
Alături de ei erau şi semizei, eroii populari, născuţi de regulă din relaţiile
sexuale nepermise ale zeilor cu pămîntenii. Fiecare oraş avea încă de la întemeierea
lui un zeu protector mai important, pe lîngă care existau nenumăraţi
alţi zei. Apostolul Pavel, la prima sa vizită în Atena, a fost profund marcat
de această multitudine de zei. Luca scrie în Faptele apostolilor: Pe cînd îi
aştepta Pavel în Atena, i se întărită duhul la vederea acestui [oraş/plin de
idoli (Fapte 17:16).
Cultul eroilor era foarte dezvoltat şi la mare cinste, dar strîns legat de osemintele
şi rămăşiţele pămînteşti ale acestora. Eliade sintetizează cultul eroilor
în felul următor: Eroii se disting de oameni prin faptul că ei continuă să
acţioneze şi după moarte. Rămăşiţele eroilor sunt încărcate de redutabile
puteri magico-religioase. Mormintele, relicvele lor, cenotafurile [monument
funerar ridicat în memoria unui mort ale cărui oseminte se găsesc în alt loc]
operează asupra celor vii timp de secole. într-un anume sens, se poate spune
că eroii se apropie de condiţia divină graţie morţii lor; ei se bucură de o
poslexistenţă nelimitată …într-adevăr, contrar obiceiului general, rămăşiţele
eroilor sunt înmormîntate în interiorul cetăţii; ele sunt admise chiar în
sanctuare. Mormintele şi cenotafurile lor constituie centrul cultului
eroic… Decedînd, eroul devine un geniu tutelar care ocroteşte cetatea împotriva
invaziilor, a epidemiilor şi a tot felul de flageluri.* Asemănările cu cultul
sfinţilor şi al moaştelor este fără îndoială aproape perfect. Eliade spune:
Martirii realizaseră transcenderea condiţiei umane, jerlfindu-se lui Cristos,
ei erau, deopotrivă, în cer, la Dumnezeu, şi aici pe pămînt. Relicvele lor
încorporau sacrul. Martirii puteau să mijlocească pe Ungă Dumnezeu – ei
erau prietenii lui -, iar relicvele, la rîndul lor, puteau săvîrşi minuni, asigurau
lecuiri spectaculoase.
Conform acestor credinţe păgîne, sufletul nu părăsea trupul. Din adîncul
mormintelor lor, ei vegheau asupra cetăţii; protejau ţinutul, fiind oarecum
căpeteniile şi slăpîniilui… Era o mare cinste pentru cetăţile care aveau
morţi de seamă, şi din acest motiv exista o adevărată dispută pentru a intra
în posesia osemintelor unor eroi importanţi. Era o mare fericire pentru
cetate să aibă morţi de seamă. Mantineea vorbea cu mîndrie despre osemintele
lui Arcaş, feb a despre cele ale lui Geryon, Messena despre cele ale
lui Aristomene…, Atena a pus stăpînire pe osemintele lui Tezeu…spre a-şi
spori numărul zeilor protectori.
Oamenii din antichitate nu concepeau divinitatea ca pe o singură Fiinţă
superioară, atotputernică, omniprezentă şi atotştiutoare, ci totul era stratificat
pe domenii de interes şi activităţi. De aceea, oraşele şi ţinuturile aveau
zei protectori (poliazi) şi eroi protectori despre care se credea că stăpîneau.
Nu este de mirare că, începînd din secolul al IV-lea, s-a ajuns la „încreştinarea”
practicilor păgîne care dădeau oamenilor impresia că sunt protejaţi de
diverşi sfinţi protectori. în realitate, eroii din antichitate au devenit în creş­
tinismul secularizat deja sfinţii protectori, iar cultul eroilor şi al osemintelor
lor a fost numit „creştineşte” cultul sfinţilor şi al moaştelor din zilele noastre.

Cei mai mulţi creştini ai acelor vremuri erau oameni făcuţi creştini prin
declaraţia mai-marilor lor şi nu ştiau nici cum este Dumnezeu, nici ceea ce
cere El credinciosului. Ei nu ştiau în cine să se încreadă, cine să-i protejeze
sau ce înseamnă a fi creştin după voia lui Dumnezeu. Evident că era o diferenţă
enormă, imposibil de confundat, între credinţa lor în zei sau moaşte şi
credinţa în Dumnezeu. Să crezi că există zei care stăpînesc diferite domenii
* Eliade, op cit., p. 183-184.
** Ibid., p. 506.
*•• Fustei de Coulanges, Cetatea antică, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1984, Voi. 1, p. 210.
*”* Ibid., p. 211.
148 Păgînizarea creştinismului apostolic
• Fustei de Coulanges, op. cit. Voi. 1, p. 213.
»• Ihid., p. 208.
Biserica în libertate 149
* Nestor Vornicescu, Pătimirea martirilor Epictet fi Axtion, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1990, p. 42.
sau sfere ale vieţii, în fapt patroni spirituali ai acelor domenii, constituie un
fals religios specific păgînismului antic. Să privim un alt citat din Cetatea
antică a lui Fustei de Coulanges: Vreme îndelungată, omul nu a înţeles fiinţa
divină ca pe o forţă ce-i proteja propria persoană, şi fiecare om sau grup de
oameni a vrut să-şi aibă zeii săi. Chiar şi astăzi vezi, printre descendenţii
vechilor greci, ţărani primitivi ce se roagă plini de fervoare la tot felul ‘de
sfinţi, dar de care ne putem îndoi că ar crede în Dumnezeu; fiecare dintre ei
vrea să aibă printre aceşti sfinţi un protector care să-i poarte în mod anume
de grijă.* A ajunge la credinţa într-un Singur Dumnezeu Creator şi Susţină­
tor al Universului, un Dumnezeu al sfinţeniei, al milei, al îndurării şi dragostei,
Etern şi Atotputernic, înseamnă să ajungi la cunoştinţa adevărului care
te îndeamnă să renunţi la toţi aceşti patroni şi protectori spirituali iluzorii, pe
care păgînismul îi promova ca soluţii de schimbare a „soartei”.
în păgînism, religia se contopea cu statul şi invers. Cetatea era adunarea
celor ce aveau aceiaşi zei protectori şi care săvîrşeau actul religios în fala
aceluiaşi altar.** Simbioza dintre religie şi stat, între cetate şi altarul care
asigura prezenţa zeului protector, dădea locuitorilor cetăţii „siguranţa” de
care aveau nevoie şi îi determina în acelaşi timp să susţină statul, spre binele
lor. Ideea se regăseşte şi în ortodoxie, unde oamenilor li se spune că, susţinînd
clerul şi autoritatea ecleziastică, susţin de fapt statul unitar şi invers.
Aceasta este una dintre explicaţiile împotrivirii feroce faţă de creştinii primului
secol. Creştinismul II aducea în prim-plan pe Dumnezeul Creator şi
chema oamenii să se închine Iui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care pentru
ei nu era mai mult decît un crucificat oarecare. Creştinii arătau inutilitatea
credinţelor lor păgîne şi a ritualului pe care îl săvîrşeau cu toată sinceritatea.
Totuşi, aceste credinţe erau adînc înrădăcinate în mintea oamenilor
şi îi determina să-i privească cu ură pe creştini. Faptele Apostolilor relatează
un astfel de eveniment în capitolul 19, cînd s-a organizat o răzmeriţă populară
la instigarea unui argintar numit Dîmitrie. Acesta făcea miniaturi ale
templului zeiţei Artemis (Diana) existent în oraş şi ale statuii acesteia, considerată
ocrotitoarea Efesului, pe care le vindea ca obiecte religioase. Relatarea
biblică spune că, la un moment dat, toată cetatea s-a tulburat. în opinia
efesenilor, existenţa şi prosperitatea oraşului erau strîns legate de venerarea
zeiţei Artemis.
In opoziţie cu păgînismul, creştinismul adevărat este singura credinţă
(religie) care n-a avut pretenţia ca dreptul să depindă de el. El se ocupă în
primul rînd de relaţia personală a omului cu Dumnezeu şi nu de relaţiile lui
de interese. Creştinismul autentic spunea pentru prima dată că omul nu mai
aparţine societăţii decît prin prisma fizicului, fiind legat cu trupul de societate,
dar spiritual el îi aparţine lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale.
Cînd clericii au păgînizat creştinismul apostolic, acesta a început fie să se
contopească de asemenea cu statul cum este cazul ortodoxiei, fie să se transforme
într-o structură statală după modelul păgîn, cum este cazul catolicismului.
Chiar şi în zilele noastre asistăm cu stupoare la declaraţiile unor înalte
feţe bisericeşti, care spun cu aparentă inocenţă: înainte de sfîrşitul secolului
al IV-lea, împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a făcut din creştinism
religie de stat, imperiul roman devenind un imperiu creştin* Aceasta a fost
oare intenţia Mîntuitorului? Nu era El Dumnezeul întrupat care putea instaura
încă de atunci „imperiul creştin”? Lui Pilat, Domnul îi spune: N-ai avea
nici o putere asupra Mea… dacă nu ţi-a r fi fost dată de sus (loan 19:11).
Ce putem înţelege, că nu avea putere, sau că nu „imperiul creştin” era intenţia
Sa? A lăsat atunci această sarcină în grija discipolilor? Domnul Isus ne
răspunde la această presupunere cu ocazia prinderii Sale în grădina Gheţimani:
Isus i-a zis: Prietene, ce ai venit să faci, fă! Atunci oamenii aceia
s-au apropiat, au pus mîinile pe Isus şi L-au prins. Şi unul din cei ce erau
cu Isus a întins mîna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat
urechea. Atunci Isus i-a zis: Pune-ţi sabia la locul ci, căci toţi cei ce scot
sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care
Mi-ar pune îndată la îndemînă mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?
(Matei 26:50-53). Cred că nu mai e nevoie de nici un comentariu.
Sabia, sau orice altă armă, este incompatibilă cu mesajul creştin şi niciodată
nu se poate ridica arma în numele creştinismului apostolic! Dacă din păcate
s-a făcut acest lucru în timpul istoriei, el a fost făcut în numele creştinismului
păgînizat, al creştinismului tradiţional sau al imperiului creştin, dar niciodată
în numele creştinismului apostolic.
Dacă printr-o lege imperială s-a putut decreta acest lucru în ceea ce priveşte
teoria, în sens practic acesta a fost pasul final spre oficializarea păgî­
nismului „încreştinat”. Faptul că în zilele noastre avem de-a face cu un „pă-
gînism creştinizat”, plin de misticism şi mister, pe care numai cei „aleşi şi
hărăziţi” îl pot distinge, este dovedit de asemănările izbitoare ale acestui
creştinism cu păgînismul în cea mai pură formă a sa de manifestare.
în Sfînta Scriptură, cultul moaştelor lipseşte cu desăvîrşire, chiar dacă în
Vechiul Testament există cîteva referiri la osemintele unor oameni. în ceea
ce priveşte Noul Testament, acesta nici măcar nu aminteşte de aşa ceva, ceea
ce exclude orice comentariu pe această temă.

Moaşte, icoane şi sfinţi,Reforma Spirituala,Preoti Convertiti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *